Nina și Tatiana

”A fost înspăimântător”, rezumă Nina, cu respirația vizibilă în aerul rece și aspru al României. Ea și noua ei prietenă, Tatiana, reflectează asupra circumstanțelor care le-au determinat pe amândouă să fugă din casele lor din Ucraina. Este înainte de ora 8 dimineața. Abia s-au cunoscut, dar acum își împărtășesc experiențele una alteia, în cortul Armatei Salvării de la punctul de trecere a frontierei din Siret. Ascultând cu atenție, maiorul Olga Iniutochkina, Liderul Divizional al Armatei Salvării din Moldova, aduce un ajutor prețios echipei locale.

Nina, în vârstă de 20 de ani, își descrie viața de florăreasă în Pozdnyaki, o suburbie a Kievului. „În mare parte nunți”, spune ea cu nostalgie, ca și cum nu și-ar mai putea imagina că se poate întâmpla așa ceva. „Îmi plac culorile, parfumul, forma, compoziția…” Vocea ei, deja moale, se stinge.

O pauză. O înghițitură binevenită de ceai cald și parfumat de fructe. Tatiana preia narațiunea, descriind propria sa carieră începută în domeniul marketingului, cu sediul în orașul Chernihiv din nordul Ucrainei. Un pompier (ofițer de pompieri) care a reparat caloriferul cu gaz din apropiere, ia loc în tăcere alături de femei pentru a le oferi mai multă liniște. Echipa de pompieri și de salvare de aici, deține controlul general al securității și siguranței operațiunii de refugiați care se desfășoară aici.

Cu o intensitate reînnoită, Nina vorbește despre bombardamentele din cartierul ei. ”Din fericire, eram plecată (când s-a întâmplat), dar când am ajuns acasă, toate ferestrele fuseseră aruncate în aer. A fost îngrozitor”. Ea se corectează. „ESTE îngrozitor. Dar nu a fost la fel de rău ca în blocul vecin. Acela a fost lovit de o bombă, și a suferit pagube mult mai mari. A fost, de asemenea, un incendiu la etajele superioare. De atunci nu am mai putut lua legătura cu unii dintre vecinii mei”.

O nouă pauză, în timp ce Nina își scoate telefonul mobil. Devine mai hotărâtă. „Și nu doar la mine acasă, ci și în școala mea”. Dând din cap, ea arată o imagine a clădirii unei școli – și aceasta cu geamurile aruncate în aer, în cioburi periculoase.

”Am fost atentă la ceea ce postez pe rețelele de socializare”, adaugă Nina. Tatiana dă din cap în semn de acord. ”Prietenii mi-au spus că pe Facebook au fost postate niște fotografii cu vehicule de transport militar parcate în subteran la un centru comercial pe care îl folosesc destul de des. În câteva ore, acea parcare a fost bombardată… distrusă… complet distrusă. Este un centru comercial în care mergeam frecvent. Nu este o țintă militară validă – nu erau arme acolo, doar vehicule standard parcate”.

Tinerele femei reflectă un moment. Maior Olga este atentă la fluctuațiile unui astfel de dialog. Conversații pe care puțini oameni se așteaptă să le aibă vreodată. Confirmând veridicitatea știrilor șocante de dimineață: „Am văzut cadavre”, adaugă Nina. „Pe stradă”.

Maior Olga, conștientă de riscurile la care se expun două tinere fete frumoase, oferă un pliant despre cum să rămână vigilente față de potențialul traficului de ființe umane, cu un număr de telefon de asistență care funcționează non-stop. Există o pauză în conversație în timp ce ei citesc, iar apoi, un coordonator voluntar pentru transport, solicită ajutorul maiorului pentru completarea unor documente. Această cooperare între agenții este crucială pentru a lucra eficient aici, la frontieră, pentru a asigura eficiența, siguranța și un nivel mai mare de protecție.

Completarea documentelor oferă un alt unghi de discuție. „Bellissimo!”, zâmbește Tatiana în timp ce explică faptul că se va muta la Veneția, în Italia, pentru a fi alături de mama ei pentru o perioadă. ”Dar o să-mi fie dor de soțul meu”, adaugă ea. ”El este în armată”. Și ea, la rândul ei, încheie sec.

Nina, între timp, își expune speranțele de a găsi un loc de muncă temporar în Dortmund, Germania. Privind lalelele proaspăt tăiate, pe o masă alăturată, ea analizează pe scurt la ce fel de flori ar putea fi disponibile în acest oraș. ”Dar, de fapt, nu contează. Vreau doar să lucrez și să mă întorc în Ucraina când pot”.

Cu sensibilitate, Maior Olga le întreabă dacă vor să se roage pentru ele. Nu există niciun fel de ezitare. „Vă rog”, spun ele, aproape la unison. Și astfel, femeile se roagă împreună, alături de pompierii care încă stau răbdători alături. De asemenea, se răspunde nevoilor lor practice, oferindu-le mâncare și băuturi calde, apă, cartele SIM pentru întreaga Europă și haine călduroase. Femeile refuză cu amabilitate – nu este nevoie de ele de această dată.

În curând, vine vestea că transportul către cel mai apropiat aeroport – aflat la două ore de mers cu mașina – este gata. ”Nu e nicio grabă”, explică pompierii. ”Puteți rămâne aici cât e nevoie”.

Nici pentru Maior Olga nu există o limită de timp. Ea va rămâne cu femeile, până când acestea se vor simți în largul lor să se urce într-un vehicul, care a fost verificat în totalitate înainte de a se apropia de zona respectivă. Simțind că există încă reticență în a se urca într-o dubiță necunoscută, maiorul le întreabă pe femei ce cred că le va fi cel mai dificil.

„Iertarea”, spune Nina, fără să piardă o clipă. ”Iertarea este atât, atât de grea. Dar trebuie să încercăm. Ucrainenii sunt uniți. Lumea este alături de noi”. Tatiana se face ecoul acestui sentiment, pur și simplu reluând acel singur cuvânt. ”Iertarea”.

Cu această motivație proprie, femeile au căpătat curajul de a părăsi adăpostul cald al cortului Armatei Salvării. În timp ce voluntarii Armatei Salvării le cară bagajele la vehiculul care le așteaptă, există ocazia de a mai discuta cu Maior Olga pe drumul scurt până la zona de transport. Ochii ambelor femei se umplu de lacrimi când află că nu se plătește nimic. Nici pentru transport, nici pentru ceai, nici pentru suportul emoțional, nici pentru celelalte ajutoare care au fost oferite.

Lacrimile se amestecă cu îmbrățișări calde și, în timp ce duba pleacă spre aeroport, se aud valuri entuziaste de rămas bun, care ar fi în mod normal un indiciu al unei relații dezvoltate pe parcursul a mai mult de o oră și jumătate.

Totul se întâmplă într-o zi de muncă aici, la Siret, pentru Maior Olga și echipa ei plină de compasiune și foarte muncitoare. Deși este imprevizibil să se știe exact câte persoane vor trece granița într-o anumită zi, ceea ce se poate garanta este un răspuns atent și profesionist, un răspuns care va atrage atâtea alte servicii complementare câte sunt necesare pentru nevoile și contextul specific al fiecărui individ.

Vor fi mult mai multe Nine și Tatiane în zilele următoare, fiecare cu propriile experiențe unice. Vor mai fi multe lacrimi vărsate. Iar Maior Olga și echipa, vor fi gata cu șervețelele, cuvintele potrivite și îmbrățișările.

• Nina și Tatiana au împărtășit povestea lor cu David Giles, voluntar în cadrul echipei de intervenție pentru situații de urgență a Armatei Salvării, Divizia România.